I. Intro
”Tu nu poți!”... ”Cine, ea? cred că glumești! E prea caraghioasă, uite ce bluză urâtă are!”... ”Iar a luat 10, tocilara”... ”Ce-ți pasă ție de Maya?”... ”urâtă”... ”tocilară”... ”urâtă”... ”tocilară”... ”nu poți”... ”poți”... ”poți”...
-Aaaa!
Un țipăt sfâșie liniștea dimineții friguroase de octombrie. Este ora 6. Stelele încă nu îndrăznesc să părăsească umbra negrului infinit, ce la ora aceasta tinde spre un albastru închis, aprinzându-se încet, încet, din minut în minut, în seninul zorilor de toamnă. Pisica ce dormea tolănită pe coșul de rufe se zbârli și se ghemui într-o clipă sub pat, zărindu-se de acolo doar două bile lucioase ce se ascundeau în întuneric la un interval de câteva secunde, auzul fiindu-i răpus de urletul care trezi viața în această dimineață. Viața... se spune că oamenii mor adormind și doar o putere specială care are grijă de ei, face posibil ca ei să se trezească dimineața, părăsind meleagurile pe care mintea și spiritul lor zburdă noapte de noapte. Oare ce lume este atât de mare să ne găzduiască atâtea dorințe, vise și coșmaruri? Și oare putem evada din ea oricând ne dorim?
-Maya, Maya!... ce s-a întâmplat?
-Of, mamă, nimic... iar obişnuitul coșmar ce îmi agită simțurile... Oare când se vor termina?
- Ce ai visat?
- Nu... nu mai știu... jur... spuse fata privind în pământ, cu gesturi atât de calme încât îți vine greu să crezi că tocmai trecuse prin chinurile somnului care ne ucid ființa și cugetul spectaculos: coșmarurile, dar din care înviem cu ochii aproape scoși din orbite. Și chiar dacă suntem terifiați de imaginile pe care subconștientul ni le arată, în noi se naște fără să simțim, speranța că ”nu e așa”, satisfacția că ”a fost doar un vis” și iubim poate mai mult ca niciodată soarele ce luminează totul împrejurul nostru. Dar această recunoștință față de puterea care ne-a scăpat și de lumina zilei o conștientizăm nesemnificativ... o zi, o oră, un minut, poate și o secundă, apoi ne confundăm cu lumea și ne urâm unii pe alții, urâm Viață, devenim morți trăind, doar aceste coșmaruri ne obligă să mai trăim puțin vii, poate sunt o lecție și nu trebuie să le tratăm cu dispreț, pentru că din noi izvorăsc, de acolo de unde sunt ascunse gândurile murdare ce se răzbună în felul acesta.
Ușa ce se trântise de perete la intrarea mamei în camera Mayei, zdruncină şi mai mult atmosfera de panică în care era deja întreaga casă. Fata se trezise răvășită, cu fața transpirată și răsuflând din greu, dar se liniști în câteva secunde, trăsăturile speriate ale feței îmblânzindu-se, fiind găsită într-o stare pasivă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Mama părăsi camera, cu un regret imens în suflet, cu milă față de suferința fiicei sale și puțin buimăcită de trezirea aceasta tulburătoare, la o oră așa de matinală. Pisica prinsese acum curaj să scoată capul din ”fortăreața” ei, dar era pregătită să se retragă în orice moment dacă ceva s-ar fi putut întâmpla.
- Linişteşte-te Luna, nu e nimic... iartă-mă dacă te-am speriat... hai vino să te mângâi puțin...
Vorbele dulci ale fetei șterseră orice urmă de teamă și nedumerire a mâței și ieși de sub pat cu coada ridicată, primind cu mare stimă de sine răsfățul stăpânei, torcând în semn de mulțumire.
Fata se ridică din pat, părăsind așternutul alb în care corpul îi zăcuse în orele trecute și cu pași mărunți se îndreptă spre oglinda din baie. Acum, privindu-și reflecția, gânduri se învălmășeau în mintea ei, lăsându-le să curgă într-un monolog liric gândit destul de... inteligibil.
”Gust o otravă paralizant de amară din irisul ochilor, parcă pictat în pete de sânge. Mă simt murdară, dar nu știu de ce. Ochii ăștia, ce altă dată ofereau o blândețe fină și savuroasă... Privirea mea nu se mai reflectă în oglindă, ci recele oglinzii este reflectat în privirea mea. Mă simt ciudat găsind atâtea lucruri noi la suprafață...”
Ne verificăm aspectul feței în fiecare dimineață când ne trezim, dar oare cum nu observăm nicio schimbare? Cea care intervine din secundă în secundă, în ființa noastră și ne transformă, pentru că, având viață, conform unei definiții, ne aflăm în continuă schimbare. Ciudat aspect, vom găsi cândva o oglindă și pentru suflet? Adeseori obișnuim să fim uimiți de ceea ce se revelează prin capul nostru, dintr-o gaură ascunsă în spatele inimii ce acumulează resturi de sentimente și le aruncă la întâmplare ca un vulcan, atunci când nici nu ne așteptăm, prin lava unor cuvinte rostite, rânduri scrise sau gânduri ascunse.
Maya era schimbată la exterior, nu şi în interior, deși se privea zi de zi, nu observase că fața, privirea, gura, totul, se schimbase, acum era alta. În dimineața aceasta privindu-se aproape microscopic, din nu știu ce motiv sau presentiment, descoperi ceva in ochii ei, un fel de microorganisme roșii, murdare ce îi provocau senzație de usturime și îi ardeau pupila. În negura ochilor ei se impregnaseră adânc stropii de sânge ce-i pătaseră fața în timpul crimei, crimă din care se trezea... dar nu știa. Avea să afle târziu, mult mai târziu, după săvârșirea faptelor macabre.
II. Poveste de toamnă
Maya locuia împreună cu părinţii , domnul şi doamna Windson şi pisicuţa ei, Luna, într-o casă amenajată rustic pe malul unui lac. Era o adolescentă de 16 ani căreia îi plăcea mult lectura, adorând să se îngroape între litere. Acesta era însă şi un defect al ei. Îi era teamă de realitate şi de a-i înfrunta pe ceilalţi. Îşi crease o lume a ei şi doar acolo avea curaj să fie ea cu adevărat şi să spună ce simte. Dar această lume nu ieşise la lumină până acum.
Lacul din faţa casei sale reprezenta un simbol pentru ea, era cel mai complex element din viaţa ei. Îi plăcea să-l admire în dimineţile de vară când soarele răsărea părând că se naşte din oglinda străvezie, stingându-şi mai apoi amiezile caniculare în răcoarea lui; îl admira în apusurile de toamnă, pictând tabloul roşiatic al frunzelor căzute pe cristalul apei, şi în zilele îngheţate de iarnă, când îl simţea pur şi puternic. Lacul acesta avea suflet şi ea ştia. Seară de seară fata îl privea şi îi împărtăşea dorinţele, regretele, supărările, clipele de fericire, tot ceea ce i se întâmpla. După ce făcea acest lucru se simţea mai uşurată şi adormea liniştită. Dar de la un timp avea coşmaruri cumplite, care o epuizau, dar pe care dimineaţa nu şi le mai amintea.
Medicul sosi la apelul părinţilor pentru a o consulta pe Maya.
- Deci să înţeleg că micuţa are coşmaruri dese care îi ştirbesc starea fizică? Cred că este vorba de o traumă. O să începem un tratament rapid, altfel starea ei s-ar putea înrăutăţi. I se punea un diagnostic, un tratament şi o etichetă, dar pe ea nu o întrebase nimeni ce simţea. Cu toate că în mintea ei se învălmăşeau multe idei prefera să tacă.
La şcoală era o prezenţă caldă, care rareori ieşea în evidenţă. Era amabilă cu toată lumea, dar în acelaşi timp îi respingea pe toţi. Cei mai buni prieteni ai ei erau Eduard şi Lena, cu ei împărţea hobbyuri comune şi multe păreri.
Astăzi este o zi de 14 octombrie, cu mult soare şi multă magie.
-Maya, intră repede, mai avem doar 30 de minute să prezentăm!
-Uite, Lena, am adus eu florile, te-ai ocupat de referat? Eduard unde e?
-Da, e complet, Eduard s-a dus să procure nişte scaune. O să avem nevoie!
- Mă bucur că am ajuns la timp... Cei trei colegi participau la un concurs de biologie. Maya, persoană emotivă din fire, tremura şi se plimba de colo până colo, sperând că totul o să iasă bine, sau să se termine mai repede. Îşi plimbă ochii peste sala încărcată cu suflete, analizând fiecare detaliu şi fiecare gest. Îşi privea colegii care încercau să ofere ultimele retuşuri proiectului şi care se uitau nervoşi la ceas şi la profesorii care îi priveau sfidători.
Deodată privirea Mayei căzu pe un chip blând ce îi surâdea dintr-un colţ al încăperii. Era un băiat brunet, de vreo 18 ani, necunoscut pentru fată. Doamna profesoară de biologie se îndrepta spre ea în compania acestuia.
-Maya, aş vrea să ţi-l prezint pe Simon! Este nou în şcoala noastră şi îl pasionează biologia, la fel ca şi pe tine. M-am gândit că împreună veţi prezenta un proiect de excepţie.
-Dar, doamna profesoară, eu am deja o echipă!
-Acum Simon este noua ta echipă.
-Dar Eduard şi Lena..
-Niciun dar, ei vor pleca acum acasă. Ai face bine să îi anunţi tu. Nu vreau să mă obosesc. Şi să ştii că şi ascultarea este un criteriu de punctare.
-Am înţeles, le voi transmite.
-Ce să ne transmiţi, Maya? Lena tocmai apăruse în spatele ei.
-Îmi pare rău, prieteni, dar o să prezint proiectul singură.
-Cum? Maya, dar toţi am muncit. Nu ne poţi face aşa ceva!
- Nu vreau să vă supăr, dar aşa sunt regulile.
- Reguli? O prietenie are reguli? Nu... ştii ce cred eu? Cred că vrei să culegi singură toate laudele şi chiar nu-ţi pasă de munca noastră. Şi vreau să ştie toată lumea cum eşti tu de fapt. O neisprăvită care se agăţă de vieţile altora pentru a fi şi ea remarcată, pentru că singură nu poate nici să-şi spună o amărâtă de opinie. Eşti slabă şi lumea asta te va distruge. Nu eşti bună de nimic şi vei avea o viaţă deplorabilă!
- Maya, şi să nu omitem, sunt singurul băiat din preajma ta, dar am doar calitatea de prieten sau aveam... niciun băiat nu se poate apropia de principiile tale ciudate.
- Poţi să păstrezi proiectul numai pentru tine, ai nevoie de el, la cât eşti de nesemnificativă. Să mergem, Eduard. Maya rămăsese blocată în faţa tuturor şi în faţa “prietenilor ei“. Nu-i venea să creadă că ei au putut rosti asemenea cuvinte. Se prefăcu indiferentă. Se îndreptă spre noul coleg, care o aştepta uimit şi îi zise:
- Să-ţi explic despre ce este vorba!
- E în regulă, dacă nu mai vrei să participi, te înţeleg...
- Nu, nici gând! Trandafirii mei sunt mai presus de orice, nu aş putea să-i ocolesc.
- Deci să înţeleg că sunt florile tale preferate?
- Da, nu mi-aş putea imagina viaţa fără trandafiri.
- Ştii... îmi pare rău pentru situaţia de mai devreme, în legătură cu colegii tăi.
- E în regulă, se va rezolva. Juriul se apropie de proiectul Mayei. Ea trăia numai pentru trandafiri. Primise punctajul maxim, dar nu îi păsa.
- Se pare că mi-ai adus şi puţin noroc, am făcut o echipă bună.
- Da, sper să mai lucrăm împreună.
- Mi-a fost de ajuns astăzi. Am devenit batjocura întregului liceu. Dar apreciez faptul că tu nu ai râs de mine. Ai suflet frumos.
- Dar poate vom mai vorbi!
- Poate! Mayei nu-i păsa de nimeni. Eduard avea dreptate, respingea toţi băieţii din preajma ei, dar fără să-şi dea seama. Simon era încă un băiat care venea şi pleca din viaţa ei. Mai mult, o pusese pe gânduri situaţia cu Lena şi Eduard.
Maya avea o putere specială pe care o descoperise în vis după ce observase picăturile de sânge din ochii ei. Lacul tata- îi spunea aşa pentru că din el s-a născut puterea ei, îi oferise o taină imensă de care ea acum se folosea pentru a se răzbuna pe oricine îi greşea. “Maya, după cum vezi, ai putere de moarte asupra muritorilor fără trecut valoros. Din sufletele lor mă hrănesc eu. Ai grijă, nu abuza de acest dar şi foloseşte ura raţional. De astăzi eşti fiica mea. Mă vei ajuta să împlinesc profeţia. Trebuie să-mi aduci 100 de suflete, vei afla la momentul potrivit ce se va întâmpla. Spiritele mele te vor ajuta să domini lumea. Doar ascultă-le!“ Lacul pusese stăpânire pe visele ei de când se mutase în casă, pentru că simţise în ea sentimente puternice şi o forţă uluitoare. Dar abia acum îi destăinuise planul pe care îl crease pentru fiinţa ei.
Era începutul unei poveşti de viaţă tulburătoare, cu momente frumoase şi clipe de groază. De astăzi se scrie povestea Mayei. O poveste tristă şi frumoasă în acelaşi timp.
III. Rochiţa albă
Fugea de Lena și de Eduard și de veninul răutății lor. O distrugeau complet cuvintele spuse, dar ea ştia că adevărul este altul. Avea ceva de oferit și de arătat lumii, nu suporta să fie subestimată, chiar dacă în faţa lor tăcea şi nu reproşa nimic. Ştia în sinea ei că va veni o zi când le va demonstra că este specială, avea multe revelații despre viitor , iar cele în legătură cu ea le vedea cel mai clar reflectate în lacul tată, care intrase în corpul ei. Era un aspect ciudat, pentru că se creau valuri și vârtejuri, care puteau fi observate în ochii ei, chiar dacă se afla la mare distanță de lac.
De multe ori suntem răniţi de cuvintele persoanelor a căror opinie chiar contează pentru noi. Şi în general aceste persoane sunt cele la care ţinem. Ne chinuie în interior, dar nu avem puterea să le întoarcem criticile, ne resemnăm şi prindem un sentiment de încurajare că le vom demonstra cândva că vom putea obține acel lucru pe care acum nu-l avem. Dar dacă se întâmplă să promitem și să nu reușim, înseamnă că ne mințim singuri și atunci în viața noastră intervine un aprig dezgust pentru că dezamăgirea devine și mai mare. În schimb, cea mai frumoasă împlinire este atunci când reuşim ceea ce ne-am propus, bucurându-ne mai mult de aprecierile celorlalţi decât de ceea ce am realizat. Dar până să ajungem la această etapă ce facem? Adesea ne aruncăm în braţele destinului disperaţi să găsim ceea ce căutam. Şi când e disperare, nu e raţiune.
Maya plecase bulversată de la școală, cu lacrimi în ochii, căutând în fiecare pas cheia spre rezolvarea problemei. O rezolvare ce consta într-o schimbare care să scoată în evidenţă tot ce e mai bun din ea. Trecând prin faţa unei clădiri mari cu geamuri imense prin care se zăreau tineri care lucrau de zor la o şedinţă foto, îi surâse în cap o idee. “ De ce nu?“ . Îşi şterse lacrimile şi se îndreptă spre intrare. Era unul dintre puţinele momente în care se simţea mai sigură ca niciodată, pe ea, și pe ce avea să facă.
- Bună ziua, aş vrea să asist şi eu la o şedinţă dacă se poate...
- Eşti studentă la fotografie?
- Nu, dar e una dintre cele mai mari pasiuni ale mele... promit că nu voi deranja..
- Ne pare rău, domnişoară, nu vă putem primi, cu atât mai puţin astăzi, întrucât avem o vizită specială: celebrii Gilbert, fotograful şi John, regizorul, sper să înţelegeţi. Pentru Maya a primi încă o respingere deveni un cui usturător în mijlocul inimii. Se întoarse să plece, când deodată auzi:
- Domnişoara vrea să asiste la şedinţa noastră? Eşti bine primită fetiţo, treci aici şi ia aminte! Zise John râzând, vorbind cu o oarecare blândeţe. Maya era acum pe jumătate fericită, zic pe jumătate, pentru că era prea adânc golul tristeţei din această zi pentru a se umple dintr-o singură întâmplare plăcută. Se îndreptă spre ei, şi se aşeză pe un scaun din spatele camerelor privind cuminţică la tot ce se petrecea.
- Cum te numeşti, scumpo?
- Maya, domnule, vă mulţumesc pentru invitaţie!
- Nu ai pentru ce, poate, cine ştie, am dat peste vreun ochi bun, care ne va ajuta cu o părere pe măsură! Şi iar râse, fiind un tip glumeţ de altfel.
- John, lasă copilăriile, avem mult de lucru! zise Gilbert răstit, căci se lupta de zor cu o cutie destul de grea încărcată cu echipamente.
-Gil, nu ţi-ar strica şi ţie puţină relaxare, limpezeşte-ţi ochiul pe chipul ăsta mititel şi drăguţ. Uite numai ce frumos se îmbină negrul ochilor cu tenul alb şi curat. Heii.. ia stai puţin, care era tema pentru care nu am găsit noi modelul potrivit?... cred că am o idee...
- Rochiţă albă în apus de toamnă... doar nu te gândeşti să… lasă glumele şi treci la treabă!
- Gilbert, te rog vino puţin, vino să vezi ce văd şi eu, să-ţi imaginezi, tu nu conştientizezi că nouă ne-a picat ceea ce nu aveam, din cer?
- Măi..
- Uite-te la ochii ei, la ten , la buze, nu e exact ce căutam?
- Oh! Nu aş putea să te contrazic, dar... fetiţo, ai fi disponibilă pentru o şedinţă foto mâine la asfinţit, la marginea pădurii?
- Eu... eu… îşi înghiţea cuvintele neştiind cum să zică mai repede da.
- Dar ce stau eu de vorbă cu minţi puerile... să o lăsăm baltă, scrâşni Gilbert printre dinţi cu un aer de superior. Replica fotografului o atinse pe Maya atât de adânc încât simţi nevoia să răbufnească, răzbunând tot ce îndurase în ziua respectivă şi adună în ea cele mai reci cuvinte şi o personalitate diferită:
- Poate am 16 ani, dar sunt ani de studiu, nu de joacă. Nu am venit aici să cerşesc mila nimănui, am vrut să-mi satisfac o curiozitate şi m-am trezit în mijlocul unei dispute. Îmi pare rău dacă am creat neînţelegeri, aş fi dispusă să lucrez cu voi, dar am învăţat să mă retrag dintr-un loc în care nu sunt dorită. Pe feţele celor doi se citea o surprindere totală, rămaseră cu ochii scoşi aproape din orbite şi gurile întredeschise.
- Aplauze! Ha, ha, ha, Maya îmi place de tine! Uite, Gil, aspect, şi personalitatea se potriveşte, ce vrei mai mult? În ochii lui Gilbert se vedea o urmă de regret pentru reproşurile făcute mai devreme. El era învăţat să vadă într-o femeie întâi inteligența, apoi frumuseţea, iar acum o descoperea pe fata din faţa lui într-o postură frumoasă și chiar o admira.
- Îmi cer iertare, Maya!... Uneori impulsivitatea mă determină să nu-mi cunosc limita. E clar că tu eşti cea de care avem noi nevoie. Sarah, adu-i rochiţa albă Mayei şi introdu-o în tema şedinţei. Maya, mâine va fi o zi lungă, la 4 jumătate în parcul de lângă pădure. Sper să vii!
- Cu siguranţă, nu o să mă așteptaţi mult! Luă rochiţa albă şi plecă acasă, sărind în sus de fericire. Intrase pe o uşă plângând şi ieşi râzând.
Aşa ni se întâmpla și nouă adesea. O secundă să fie uşa noastră spre fericire, după mii de suferinţă. Speranţa nu moare niciodată, dar trebuie să o “chemăm“. Seara veni imediat. Maya era fericită, dar această stare se transformă în spaimă din cauza unor întâmplări stranii ce urmară.
La ora 8 p.m ieşise pe terasă să privească lacul şi observă în oglinda lui o imagine terifiantă: era ea cu un cuţit în mână ciopârţind pe Lena şi Eduard, colegii care o supăraseră în acea zi. Simţi cum pământul îi fuge de sub picioare. Avea o satisfacţie nedorită, amestecată cu multă frică. Se temea de ea, de gândurile ei, dar şi de lac. “Lăsaţi-mă în pace!!“ îşi țipă în minte şi căzu leşinată. Se trezi la 3 dimineaţa pe podeaua rece fiind acoperită de o beznă totală. Mâinile şi faţa îi erau stropite de sânge. Era îngheţată de spaimă şi de frig. Se duse la baie să se spele însă stropii nu voiau să iasă din piele. Îi vedea ca pe un fel de tatuaje, însă nu erau reale, le avea în ochi, pe pupilă, şi se reflectau pe piele. Se râcâia cu unghiile, provocându-şi răni adânci, numai pentru a spăla petele din imaginaţia ei. Auzea trosnind copacii de lângă lac, într-un zbucium puternic. Izbucnise o vijelie ce dezmorţea toată natura, şi privea îngrozită umbre ce ieşeau din lac şi se îndreptau spre fereastra ei, voind să pătrundă în cameră. Ţipau, se zbăteau, și o chemau la ele. Fata stătea nemișcată cu ochii holbați, clipind des și așteptând să se termine acest coșmar. Luna se încovoia printre picioarele ei, cu coada ridicată și blana zbârlită, mieunând continuu, într-un sunet ce părea a fi un strigăt către cineva.
Maya își dădu seama că iar s-au săvârșit crime, iar sufletele din lac veneau să se răzbune pe ea. Mai era puțin până la răsăritul soarelui, așa că nu putea face altceva decât să aștepte. Când soarele răsări, se așeză pe pat și adormi, nevrând să meargă la școală, unde probabil o așteptau colegii îndurerați de pierderea Lenei și a lui Eduard.
Se trezi la amiază, dintr-un somn profund și alb, fără urmă de vis. Își aminti de ședința programată și se simți mai bine, gândindu-se că această ocupație o va îndepărta de tot ceea ce se întâmplase. Aceste coșmaruri îi schimbau complet înfățișarea, era trasă la față, la corp, vulgarizându-i-se trăsăturile și maturizându-se cu câțiva ani peste noapte, dar aceste schimbări nu durau decât în ziua respectivă. Se gândi că e o oportunitate bună pentru fotografie, și pentru a se înfăţişa în fața bărbaților din echipă, mai ales simţind o nevoie ciudată de a fi admirată.
Se așeză în fața oglinzii și începu să-și picteze genele, buzele și pomeții. Rujul îi apăsa buzele, strivindu-le ușor, apoi după ce era depărtat, acestea se umflau, prinzând volum și culoare. Și le frecă puțin, zdrobindu-le de marginea dinților, până ce roșul intră în epidermă. Genele se ondulau, lungi și groase, iar pudra îi zugrăvi un ten palid, de fantomă.
Ajunse la marginea pădurii când soarele rece de toamnă prindea o culoare palidă, pregătindu-se să dispară de pe bolta cerului. Avea în mână rochița albă așezată într-o geantă neagră de piele. Era îmbrăcată comod, încălțată într-o pereche de ghete călduroase ce compensau frigul de afară. Echipa o aștepta cu terenul pregătit și o ceașcă de ceai cald.
- Bun venit, eroino! Ia loc, să vorbim despre ceea ce o să faci tu astăzi. Maya se simțea în centrul atenţiei, prinzând o tentă de mândrie și o feminitate vulgară. Le spuse că vrea să lucreze în continuare cu ei în domeniu și făcură multe planuri despre o potențială viață în fotografie. Apoi își aruncă hainele și încălțămintea în cabina de schimb, lăsând pe ea doar țesătura rochiței albe. Se privi în oglindă. Era superbă, dar își dădu seama că cea din oglindă nu e Maya. Când ieși, Gilbert rămase înmărmurit și fiind gelos pe frumusețea pe care fata o emana îi zise:
- Deci ți-ai propus să te măriți cu un fotograf sau un regizor celebru astăzi? Cuvintele nu-i căzură prea bine fetei, căreia nu-i plăcea deloc această ipostază.
Trebuie să știm că lumea e așa cum noi o pictăm. Maya începuse să se simtă murdară. Devenise o bucată de carne moartă târâtă în aceste circumstanțe. Abia acum începea să realizeze ce i se întâmplă şi nu se simţea a fi ea. Oamenii aceia o puneau să facă lucruri pe care nici măcar nu visase că le va face. Trăia în viaţa altcuiva, şi nu îi plăcea acest destin.
-Mayaaa, acum întinde-te pe iarbă, încearcă să fii cât de rece poţi.
-Să încerc? Tu chiar nu-ţi imaginezi cum se simte pământul pădurii într-un asfinţit de noiembrie? Să vreau şi nu aş putea fi caldă.
-Ha ha, îmbini utilul cu gluma, sună bine, devii profesionistă, dar nu mai încerca prea mult, nu avem timp de glume. Maya zâmbi amar, părând ca şi cum ar face totul din plăcere.
Era una din zilele friguroase de toamnă, iar totul era sobru în jur, crengile uscate şi iarba veştejită o provocau pe Maya la depresie. Rochiţa albă, aproape transparentă pe care o purta devenise o mângâiere aproape nesimţită pe trupul îngheţat. Pielea căpătase nuanţe roşiatice asortându-se cu buzele roşii pe care rujul le conturase. Degetele învineţite ale picioarelor desenau o urmă fină pe solul prăfuit, firişoarele de iarbă strecurate printre ele, oferindu-i Mayei o comuniune cu natura, cu forţa ei.
Răcoarea conferise trupului o fermitate imaculată, se zăreau bine conturate liniile corpului, se zăreau sclipiri în ochii plini de regret.
Se întinse pe iarbă, părul amestecându-i-se în paie, frunze putrezite şi ţărână. Părea un înger în acest cadru. Rochia albă şi roşul buzelor contrastau peisajul mort, iar atitudinea pe care o abordase se închega perfect. Se simţea în priviri şi în mişcări un sentiment de dezgust, nepăsare, dar care prindea foarte bine în cameră. Era o şedinţă reuşită. Se lăsase noaptea acompaniată de poze, multe poze ce o surprindeau pe o nouă Maya cu o altă față a ei. I se potrivea parcă mai bine această față decât cea de la început, luptătoarea neînvinsă, ce rânjea la toate comentariile echipei, minţindu-se că îi place. Dar acum chiar îi plăcea, ieşise la iveală partea ei evitată de toţi, dar într-un alt context. Reuşise să dea contur personalităţii sale.
-Si ultimul click! Felicitări, fetiţo, eşti minunată, rezistentă la frig, la foame, laplictiseală şi la priviri insistente. E ceva de capul tău. O să ajungi mare!
- Aş putea ajunge, dar mă opresc aici. Nu e de mine treaba asta şi, vă rog, uitaţi-mi prezenta. M-am cam dat alta decât ceea ce sunt. Mi-a făcut plăcere să colaborăm. Voi v-aţi ales cu pozele, eu cu o răceală.
- Chiar vrei să renunţi? Dar cum rămâne cu tot ce am plănuit? Parcă îţi doreai ceva de la viaţă.
- Omul e diferit în fiecare minut şi tu mă faci responsabilă pentru ce am zis acum două ore? Şi bufni în râs. O stare de râs general, apoi John zise:
- Ok, Maya, şi nouă ne-a făcut plăcere să te avem printre noi. Să ai o viaţă frumoasă.
Fata se îmbrăcă şi porni încet pe poteca ce deschidea lumina oraşului. Era un drum pietruit cu milioanele de gânduri ale trecătorilor care, cu sau fără voie, le lăsaseră aici prin trecerea lor prin viaţă. Se simţeau în aerul greu şi rece şi în sclipirea lunii ce îşi făcuse apariţia între timp. Maya lăsă în urmă ziua de 17 octombrie şi se îndrepta cu paşi repezi spre casă. Mâine o aşteptau alte experienţe şi alţi oameni, voia să aplice ce a învăţat şi chiar se simţea mai matură.
Deciziile pe care le luăm în viaţă nu sunt pentru vecie, putem schimba într-o secundă ceea ce am trăit într-un an. Să stăm într-un loc unde nu mai simţim nicio satisfacţie ar fi cea mai mare greşeală. Timpul îşi permite să treacă, noi trebuie să ne permitem schimbarea.
Maya ajunse acasă obosită, îngândurată şi cu o proastă dispoziţie. Toate se învălmăşeau în capul ei şi nu ştia ce stare să-şi aleagă. Avea un oarecare regret pentru această întâmplare, dar era epuizată, nu se mai putea critica, analiza sau gândi la ceva. Aruncă în grabă rochiţa albă într-un sertar şi căzu adormită pe pat. Uitase de "darul" ei, acum se putea întâmpla ce era mai rău...
Urmă o dimineaţă plăcută de toamnă. Soarele încerca să-şi facă apariţia printre nori, dar nu reuşi decât să-i înţepe cu câteva umbre de raze. Era mulţumit şi cu atât, nu prea mai avea voie să apară prin peisaj în această perioadă.
- Eu nu mă mărit!... şi se trezi. Oh, nu, iar s-a întâmplat, uitasem complet..
După o baie lungă şi relaxantă se aruncă într-o pereche de blugi şi o bluză vişinie ce îi accentua cearcănele, pregătindu-se să plece la şcoală, dar nu înainte de a bea un ceai fierbinte, privind cristalul lacului de la fereastra sufrageriei.
Tatăl, abia trezit îşi făcu apariţia în bucătărie. Somnoros îşi turnă o ceaşcă de cafea din ibricul înnegrit, murmurând un suspin grav, apoi intră în sufragerie unde se aşeză comod pe canapea şi aprinse televizorul. Nimeri un program de ştiri.
- Ştire de ultimă oră! Faimosul fotograf Gilbert a fost găsit mort în această dimineaţă în apartamentul în care locuia. Cauza decesului este încă incertă, dar se fac cercetări. Vă vom ţine la curent cu noutăţi în acest caz.
- Maya, tu ieri pe unde ai umblat, de ce nu ai fost la școală? Am aflat că doi dintre colegii tăi, au decedat! Tu știai? Maya făcu din cap un semn că știa. Tatăl continuă : Cam mulţi morţi în ultima perioadă, şi culmea mor în acelaşi mod. Am ajuns să ne fie frică să mai dormim… Doamne, ce se întâmplă cu lumea asta?... uite săracul băiat, mai era şi celebru..
Maya, care până acum tăcuse, privind lacul cu o uşoară încruntare şi puţin pierdută, şopti încet:
- Săracul… şi închise ochii, apoi trânti ceaşca de ceai pe masă, îşi luă haina şi geanta din cuier şi ieşi pe uşă într-o grabă care îl turmentă puţin pe domnul Windson şi îi zise aproape răstit:
- Pa, tată, am plecat!
Strada luminată de soarele rece respira un aer greu. Traficul devenea din ce în ce mai aglomerat, iar trotuarele erau invadate de omuleţi grăbiţi să ajungă în stânga, în dreapta, în faţă şi în spate. Numai Maya mergea alene, evitând corpurile ce o înconjurau, privind prin ele, văzând doar o stradă a ei, pustie. Era ciudat. Se obişnuise cu astfel de întâmplări, dar acum reflectă puţin asupra acestei probleme. Fotograful nu o supărase aşa de tare şi într-un târziu se obişnuise cu aerul lui de superioritate, chiar îl simpatiza. De ce s-a săvârşit iar o “crimă“? Totul se agrava din ce în ce mai mult. “Oare o să ajung să ucid pentru orice cuvânt, gest sau privire greşită şi pe cele mai dragi persoane? Nu... delirez... nu se poate aşa ceva!“. E îngrozitor să nu mai poţi opri ceea ce ai declanşat, şi mai îngrozitor e să se întoarcă împotriva ta. De aceea ar trebui să fim raţionali în orice facem, să ştim să ne limităm dorinţele.
Clopoţelul sună. Era ora 8:00 şi programul şcolii începea. Maya se aşeză în banca a patra de pe rândul din mijloc şi aştepta să înceapă ora. Credea că măcar aici putea avea puţină linişte, dar deîndată toată clasa se năpusti asupra ei:
- Hei, Maya, am auzit că ai pozat pentru John, cum de ai ajuns să faci tu aşa ceva? Măcar știi că Lena și Eduard au murit? De ce nu ai fost la înmormântarea lor? Parcă le erai prietenă!
-Si Gilbert ţi-a făcut pozele? Şi... şi... azi a murit!! Ce întâmplare!
-E ciudat rău… cum Maya ajunge să lucreze într-un domeniu depărtat de teoriile ei şi apoi cel care o pozează moare, chiar a doua zi după ce îi mor doi dintre cei mai apropiați prieteni. Cred că-ţi pare rău de cele întâmplate… copii, haideți să o lăsăm în pace, completă Judie seria de întrebări a colegilor, reuşind în acelaşi timp să îi îndepărteze. Această fată, chiar dacă nu o cunoștea bine pe Maya, simțea că se întâmplă ceva ciudat, câteodată chiar se temea de ea și cu toate acestea își concepuse un plan să pătrundă în aceste mistere, să descopere adevărul, apropiindu-se cât mai mult de domnișoara Windson.
Maya îi mulţumi în sinea ei de favorul făcut, putând medita acum în sfârşit. Copiii se răspândiră prin clasă, lăsând-o singură, dar nu încetară să comenteze pe latura acestui subiect. Ziua de curs trecu nesemnificativ şi monoton, doar scandalul misterioaselor morţi mai făcură atmosferă printre elevi.
Clopoțelul sună pentru ultima dată în această zi și școala rămase pustie. Maya plecă, gândindu-se să mai rătăcească pe străzi înainte de a ajunge acasă, pentru a se aduna după această zi grea.
IV. Sentimente
Privirea îi cădea pe oameni, pe maşini, pe copaci, pe tot ceea ce putea descrie un oraş micuţ, dar având concentrat în el multă acţiune, eveniment şi noutate.
Paşii o îndreptau spre necunoscut. Se lăsa purtată de val, uitase tragediile care se petrecuseră, simţea că i se pregăteşte ceva frumos. O absorbeau gânduri legate de destinul ei, despre cum ar arăta puțină fericire în viaţă, în mod constant pe lângă tumultul de întâmplări nefaste.
- Bună ziua, domnişoară! În spatele ei stătea rezemat de o maşină un băiat brunet, cu priviri negre pătrunzătoare, ce o studia atent mimând un zâmbet cald. Se afla într-un parc, dar nici măcar nu observase unde a ajuns, fiind captivată complet de gândurile frumoase.
Era un peisaj de început de toamna, cu frunze de un verde arămiu, încălzite de un pui de soare, un miros de iarbă se simţea în vânt şi multă gălăgie încărca străzile oraşului. În acest cadru doi copii se priveau tăcuţi , lăsând doar câteva frunze veștejite să îi deranjeze, rostogolindu-se.
- Simon, ce plăcere să te întâlnesc, ce mai faci?
- Plăcerea e de partea mea. O plimbare nu strică într-o zi frumoasă ca aceasta... păcat că nu am companie, ce zici, mi te alături?
- Chiar aş avea nevoie de o ieşire din rutină, accept invitaţia!
- Nu am avut ocazia să vorbesc prea des cu tine la școală, circumstanţele ne-au oprit, chiar dacă aşteptam de mult acest moment.
- Mă surprinde să aud lucrul acesta, nu ştiam că îţi stârnesc un interes comunicativ.
- Întotdeauna mi-ai stârnit curiozitate, pentru că ai ceva diferit, ceva ce mă face să vreau să te cunosc mai bine. Îmi permiţi să fac lucrul acesta?
- De obicei nu-mi place să las pe cineva să se apropie prea mult de mine şi chiar dacă mă găsesc într-o situaţie destul de ciudată, aflând că stârnesc curiozităţi unui băiat pe care l-am cunoscut întâmplător în cadrul unui proiect şi pe care îl salut rareori pe holul şcolii, să ştii că mă simt comod destăinuindu-mă ţie..
- Cred că începe o prietenie frumoasă.
Maya zâmbi, proiectându-şi privirile în pământ. Apoi le ridică încet, într-un clipit de gene, luminându-i-se doi ochi mari şi curioşi, care îl priveau dulce pe băiatul din faţă. Era o armonie deplină pe chipul ei, adierea vântului care îi răvăşea câteva şuviţe îi conferea prospeţime şi delicateţe. Simon o privea fermecat, vedea în ea o frumuseţe pe care nu o descifrase până acum. Chipul lui se contura la fel de frumos, iar fata îl admira de asemenea. Pur şi simplu rămăseseră blocaţi privindu-se unul pe altul în mijlocul trotuarului, cu zâmbete puţin stupide, de îndrăgostiţi aiuriţi, neobservând o copilă care, jucându-se prin preajmă şi văzându-i, se apropie de ei, holbându-se cu gura căscată.
- Şi o să vă pupaţi? Amândoi tresăriră speriaţi şi văzând-o pe micuţă bufniră în râs.
- Nu, micuţo, noi suntem doar prieteni, spuse Maya. Plimbarea mai continuă câteva minute, timp în care cei doi schimbară păreri despre şcoală, apoi Maya se îndreptă spre casă, promiţându-i băiatului că vor mai avea parte de încă o întâlnire. Ceva sigur se întâmplase între ei, dar nu realizau, dragostea le era mai aproape ca niciodată, dar la fel şi ura în extrema cealaltă.
Lacul tată era gelos pe acest nou prieten al Mayei, fiindu-i teamă că dacă fata se va îndrăgosti, puterea pe care ea o deţinea îşi va pierde din intensitate, pentru că va fi înlocuită de sentimentele de dragoste. Aşa că, încerca să îl respingă ori de câte ori se apropia de ea.
Se întâlniră la şcoală a doua zi, pe coridor şi Simon îi propuse să ia prânzul împreună. Fata acceptă şi amândoi ajunseră la cafeneaua de vis-a-vis de şcoală. Comandară amândoi plăcinte cu mere şi cafea şi se aşezară la o măsuţă retrasă dintr-un colţ al localului. Lacul îşi trimise din spirite printre oameni să încurce într-un fel această întâlnire.
- Maya, nu vreau să par ca unul dintre ceilalţi băieţi, care profită de blândeţea ta, dar să ştii că de ieri de la plimbarea aceea şi până astăzi când ne-am întâlnit m-am gândit numai la tine. Am observat că atunci când sunt în preajma ta, simt un fior ciudat, incomod şi plăcut în acelaşi timp, e o căldură puternică care mă arde pe interior, până la durere, dar când îţi privesc ochii e ca şi cum un val limpede îmi stinge fiecare rană . Eşti o prezenţă neobişnuită... În acest moment chelnerul se îndrepta spre cei doi, aducând comanda, dar nu era un simplu angajat la cafenea, unul dintre spiritele lacului, Adolf, îl poseda. Acesta purta tava cu plăcintele rumene şi cafele fierbinţi pe care o aruncă agresiv în capul lui Simon. Un urlet de durere care sperie toţi clienţii din încăpere se auzi în secundele următoare.
Simon era ars pe scalp, pe ochi şi pe jumătate din faţă, cafelele fierbinţi îi ardeau fața mai mult decât smoala încinsă şi acest lucru era posibil numai prin puterea răului. Salvarea veni de urgenţă, transportându-l pe băiat la spital.
Maya părăsi tristă cafeneaua, dar când trecu pe lângă chelnerul posedat îl privi. În clipa următoare avu un şoc apoi țipă tare:
- De ce nu mă laşi să trăiesc, spirit nebun? Adolf ieşi din tânăr, care căzu leşinat. Oamenii se panicară şi mai mult, îngrămădindu-se să vadă ce se întâmplă, iar Maya fugi repede pe uşă, ocolind şcoala şi îndreptându-se spre casă.
Ajunsă lângă lac începu să arunce în el cu pietre, crengi şi tot ce nimerea, strigând cu lacrimi un ochi:
- Nu mai am nevoie de puterea ta, dacă în schimb îmi furi sufletul. Mă pot descurca singură. Blestemat să fii, lasă-mă! Ţipă şi căzu în genunchi. Zgâria cu unghiile pământul şi trăgea de crengile nucului crescut lângă lac. Domnul şi doamna Windson ieşiră din casă speriaţi, căutându-şi disperaţi fiica. O văzură zăcând pe pământul îngheţat. Era aproape leşinată. O luară şi o duseră în patul cald din camera ei, lăsând-o să doarmă sub supravegherea lor.
- Levi, fata noastră înnebuneşte pe zi ce trece. Oare medicul avea dreptate? Va ajunge rău?
- Trebuie să înceapă tratamentul imediat! Asta îmi mai lipsea, o fiică nebună la uşa casei. De parcă datoriile nu ne sunt de ajuns! Ieşi apăsat şi trânti ușa. Mama rămase tăcută lângă Maya mângâindu-i fruntea şi rugându-se pentru ea. Maya visa urât. Adormise plângând lângă lac, la umbra nucului şi se trezi într-un coşmar. Vorbea cu lacul tată.
" Maya de ce mi te împotriveşti? Tu m-ai chemat în viaţa ta, pentru că nu erai bună de nimic. Ai vrut să îi domini pe ceilalţi şi eu te-am ajutat. Acum îmi aparţii, nu fii nerecunoscătoare, învaţă să plăteşti ce foloseşti. Nu pot să îţi permit să te îndrăgosteşti, nu vom mai putea fi la fel de puternici atunci!"... " te rog nu Simon, nu el, e prea bun, mă voi strădui să-ţi aduc câte suflete vrei, numai lasă-l în pace." Adolf care se afla în spatele lacului zise: "Stăpâne, să aducă 100, pentru a ne împlini profeţia. 100 şi Simon e al ei. " " Are dreptate Adolf, dar ţine minte legământul: nu e vina noastră, dacă Simon te va supăra şi tu îl vei ucide, asta e puterea ta, încearcă să eviți certurile cu el, până la împlinirea profeției!“. Fata se trezi speriată şi o îmbrăţişă pe mama care o veghease în tot acest timp.
- Fata mea, ce se întâmplă cu tine?
- Mamă, nu mă simt prea bine, te rog nu lua în seamă scena de mai devreme, mă comport ciudat în ultimul timp. Lasă-mă, te rog, singură pentru câteva momente să mă adun. Doamna Windson se ridică de pe pat şi ieşi spunându-i:
- Te iubesc, Maya, şi sunt alături de tine..!
- Si eu te iubesc, mamă, mulţumesc!
"De ce când ai totul nu-ți mai dorești nimic? Mă întreb oare câți mă urăsc desăvârșit, cu toată ființa, cu tot cugetul și sufletul pentru lucruri pe care le-am făcut împotriva lor cu sau fără voia mea? Destui aș spune, le simt gândurile negre, dar mă uit în jur și nu văd pe nimeni. Ce bine ar fi să fie așa. Mă întreb oare câți mă iubesc desăvârșit, cu toată ființa, cu tot cugetul și sufletul lor, pentru ceea ce am făcut, chiar dacă uneori m-am arătat alta decât sunt. Nu prea îi simt, în schimb sunt peste tot în jurul meu... Oare ce e adevărat, simțul sau văzul? Pe cei ce mă urăsc îi simt, pe cei ce mă iubesc îi văd... La întrebarea asta cu sigurață mi-ar răspunde un orb... Însă eu văd… ohh, ucigător de greu, chiar și privirile îmi șoptesc ce simțurile văd… "- șopti Maya și adormi din nou.
A doua zi se duse la spitalul în care Simon fusese internat. Intră cu grijă în salon. Băiatul dormea. Faţa şi capul îi erau bandajate complet, lăsând la vedere doar ochii şi buzele. Pleoapele erau şi ele afectate de arsură. Se observa carne vie în câteva locuri. Maya începu să plângă, se îndrăgostise de băiat şi acum o durea faptul că el suferea. Lăsă să cadă două lacrimi pe faţa lui Simon înghițind câteva suspine în plâns. Băiatul se trezi şi când o întâlni cu privirea pe Maya în ochii lui se citea o fericire imensă.
- Maya, cât mă bucur că eşti aici, mă gândeam că acum că sunt desfigurat nu vei mai vrea să mă vezi.
- Nu spune asta, te rog, şi începu să plângă şi mai rău, e numai vina mea..
- Nu, Maya, nu ai de ce să te învinovăţeşti. A fost un accident. Şi în plus a fost ideea mea să mâncăm acolo. Uite, brusc de când te-am văzut pe tine nici nu mă mai dor rănile şi nu le mai simt. Îmi faci atât de bine..
- Am să stau aici până ai să te refaci, îţi promit! Îi apucă mâna strâns şi i-o atinse de buzele ei fine, apoi se aşeză pe un scaun lângă patul lui. Acum observă că urmele arsurilor de pe ploape dispăruseră.“ Oare e posibil?“ . Da, puterea ei făcuse ceva bun, îl vindecase pe Simon. De fapt era dragostea care se folosea de puterea demonică. Fata simţi o mulţumire deplină şi puse capul pe pieptul băiatului adormind amândoi în camera de spital cu draperii albe şi miros de Rivanol.
Medicul îi găsi pe copii într-o postură atât de drăgălaşă încât îi veni greu să-i trezească.
- Simon, hai să-ţi controlăm fața! Cei doi tresăriră. Medicul se îndreptă spre Simon şi îi desfăcu bandajele. Rămase atât de uimit încât îi căzură toate hârtiile din mână pe podea.
- Cum este posibil? Tratamentul acesta nu a mai dat niciodată randamente atât de rapid! Simon este o minune! O minune ţi s-a întâmplat! Băiatul se ridică din pat şi fugi către fereastră unde îşi privi reflexia străvezie. Observă că are o față normală. Era în culmea fericirii. O luă în braţe pe Maya şi începu să danseze cu ea prin toată camera sub privirile pline de duioşie ale medicului.
- De astăzi vom fi fericiţi împreună, Maya! Îi luă mâna şi i-o sărută, apoi îşi lipi buzele de ale ei. Rodise o dragoste mare şi puternică.
Întoarsă la şcoală, Maya nu scăpă de planul lui Judie de a deveni bune prietene. La ora de geografie unde aveau de realizat o hartă a Europei, Judie se apropie încet de banca Mayei.
- Maya, pot să mă aşez lângă tine? Văd că eşti singură, aş vrea să facem harta împreună, nici eu nu am partener.
- Sunt de acord Judie, aşează-te!
- Deci, tu eşti cu Simon? Nu vreau să par indiscretă, dar v-am văzut azi de dimineaţă venind împreună la şcoală.
- Da..
- Maya, nu ştiu ce crezi tu despre mine, dar eu întotdeauna mi-am dorit să-ţi fiu prietenă, numai că tu întotdeauna ai păstrat o distanţă faţă de toţi.
- Dar eu îţi sunt prietenă, Judie, ţi se pare, nu am nimic nu nimeni, numai că aşa sunt eu, mai retrasă.
- Cel mai bine te înţelegeai cu Lena şi Eduard, lor le permiteai o apropiere mai mare. Păcat că s-a terminat aşa. Cu toate că am asistat la o întâmplare destul de urâtă pentru tine. Atunci când te-au batjocorit în faţa întregii şcoli, cu o zi înainte să fie găsiţi morţi. Nu ţi se pare stranie această întâmplare?
- Judie, uite ce e, nu-mi face bine să vorbesc despre asta, adică... cred că mă înţelegi..
- Să te înţeleg? Judie începu să schimbe tonul, aproape ţipând la Maya: Maya ţi se pare un lucru urât să vorbim despre săracii noştri colegi? Ştii ce mi se pare mie urât, faptul că nici măcar nu ai avut bunăvoinţa să le duci o floare la cimitir. Nu cumva tu ai vreo legătură cu morţile astea care apar peste noapte? Te-am studiat mult şi ştiu că eşti o ciudată. Te-am văzut de multe ori vorbind cu lacul de lângă casa ta, cu copacii şi cu alte chestii. Am vrut să mă apropii de tine prieteneşte, dar nu aş putea să mă prefac prea mult în preajma ta. Sunt cu ochii pe tine şi aş fi în stare să dezvălui tuturor ceea ce tu ascunzi, dacă voi afla. Mereu ai fost înaintea mea în orice împrejurare şi acum mi l-ai furat şi pe Simon! Cât vrei să mai suport?
Maya care până acum colora liniştită pe hartă, se opri şi se uită la Judie:
- Nu ştiu despre ce ai vorbit până acum, dar chiar nu ştiam că-l simpatizezi pe Simon, îmi pare rău. Şi cred că am terminat aici. Se ridică să plece: Îi dai tu proiectul doamnei!
- Maya, nu fă pe inocenta, ai grijă, auzi, ai grijă! Maya deja se îndrepta spre uşă, lăsând în urma cuvintele şi pe Judie, care se aprinsese la faţă, tremurând de nervi.
- Simon, ce bine că te întâlnesc, vreau să vorbesc ceva cu tine. Simon care era cu câţiva prieteni pe holul şcolii, se însenină la față văzând-o pe fată.
. - Hai să mergem în parc, nu e aşa de frig afară. Se aşezară pe o bancă vişinie cu model franţuzesc, lângă o tufă de trandafiri ofiliţi.
- Simon, tu ştiai că Judie simte ceva pentru tine?
- Care Judie, iubito?
- Cea din clasă de la mine, aşa mi-a spus astăzi. Simon amuţi, se schimbă la faţă şi începu să scutere din picior nervos.
- Îmi răspunzi, te rog?
- Nu cred că ar fi bine să deschid acest subiect.
- Eu cred că ar fi.
- Bine, îţi voi spune, dar te rog să-mi promiţi că ceea ce îţi voi povesti nu va schimba cu nimic relaţia noastră.
- Promit!
- Ei bine, pe Judie am cunoscut-o în urmă cu un an, când m-am mutat în şcoala voastră. Te cunoşteam şi pe tine, dar doar din vedere. Cu tine am avut ocazia să mă împrietenesc la acel proiect.
- Te rog să vorbim despre Judie..
- Da, am plăcut-o de când am întâlnit-o. E o fată frumoasă, de altfel. Am început să vorbim, să râdem, să glumim, ne întâlneam, începusem chiar să ţin la ea. Şi aveam impresia că sentimentul e reciproc.
- Mă uimeşti... continuă!
- Am continuat să ieşim împreună şi chiar am început să-i mărturisesc sentimentele mele. Ea era flatată. E tipul fetei mândre care adoră să fie apreciată.
- Da, îmi sună cunoscut, o cunosc din clasa a V-a.
- Apoi, am asistat fără să vreau la o discuţie între ea şi o prietenă. Treceam întâmplător pe hol prin spatele lor. Atunci am aflat că ea îşi dorea altceva de la mine. Puţină popularitate şi faptul că sunt moştenitorul regelui Mihai o aruncau într-o poziţie destul de ridicată.
- Eşti moştenitorul regelui Mihai?
- Întocmai, Maya, am sânge regal. Aşteptam momentul potrivit să-ţi spun şi iată că a venit prin surprindere. De aceea preţuieşti mult pentru mine, acum sunt mai sigur ca niciodată că tu m-ai ales pe mine, nu poziţia mea.
- Simon, nici prin cap nu-mi trecea aşa ceva... şi acum? Cum e cu Judie?
- Am suferit mult şi i-am zis că o să mă răzbun pe lăcomia ei! Şi aşa a început totul cu tine. Știam că te urăște, pentru că întotdeauna te aflai deasupra ei.
- Eu sunt o răzbunare?
- Aşa ai început, dar când m-am apropiat de tine şi ţi-am văzut sufletul, mi-am dat seama că altceva vreau de la tine. Maya se întoarse cu spatele la el şi lăsa o lacrimă să-i curgă pe obraz.
- Te rog, iartă-mă, nu am putut să-ţi spun până acum, îmi era teamă de reacţia ta. Îţi jur că ţin la tine şi pe Judie am uitat-o complet, nu există comparație între voi… iartă-mă. Îi puse mâna pe umăr şi Maya se întoarse.
- Te iert, îţi apreciez sinceritatea, sper să rămâi la fel. Simon o îmbrăţişă puternic şi îi curseră şi lui două lacrimi din ochiul stâng. Afară începu să sufle vântul care răvăşi stuful de trandafiri ofiliţi, împrăştiind petalele în vânt, rămânând spinii goi în spatele băncii. Apoi picături de ploaie începură să cadă din cer stropind pe cei doi care se contopeau într-o îmbrăţişare cu ochii închişi.
Toamna este anotimpul în care eşti mai sigur ca niciodată pe un nou început, anotimpul melancoliei pentru îndrăgostiţi, când cerşeşti o îmbrăţişare într-o zi ploioasă, gândindu-te la sufletul pereche pe care îl cunoşti sau nu, dar este și anotimpul uitării. Maya deschise ochii şi văzu scris pe cer printre nori “101“.
- Să nu-mi mai dai drumul niciodată, Simon, niciodată! Se auzi un ecou ce pătrundea printre lacrimile cerului:
- Te iubesc, Maya, te iubesc, iubesc, iubesc...
V. 101 suflete
De când îl cunoscuse pe Simon se îndepărtase de viaţa ei tulburătoare şi de coşmarurile sângeroase. Îl iubea cu fiecare zi mai mult şi se afla într-o fericire continuă. El o învăţase să privească în alt mod viaţa, şi ea pe el să fie împlinit. Se completau şi se descopereau unul pe altul în cel mai liric ritm.
Dar Maya nu făcea bine uitând de menirea ei. Într-o noapte îşi aduse aminte de numărul pe care îl văzuse pe cerul ploios din parcul şcolii. Era 101. "De ce 101, Adolf a zis să le aduc 100. Care este al 101 lea suflet? Trebuie să mă grăbesc să le aduc până ce între mine şi Simon nu se iveşte vreo ceartă. Dar sunt atât de multe". Erau multe şi dragostea o înmuiase pe Maya. Acum radia de fericire şi nu de răutate. “Trebuie să mă străduiesc, nu mai stau închisă în casă, o să răscolesc străzile, să dezlănţui scandal.“
Porni pe străzile ude ale cartierelor. Era sfârşit de noiembrie şi gerul pusese stăpânire pe oraş. La un colţ de stradă un băiat cu o chitară, cânta o doină, cu buzele tremurânde şi hainele plouate. Puţinii oamenii care erau prin preajmă, se opreau, îl priveau şi rari erau aceia care îi aruncau un bănuţ. Maya se opri în spatele unui copac din apropiere şi îl privea.
O doamnă îmbrăcată elegant, cu un palton gri şi o pălărie neagră cu pene roşii se apropie de el şi îi aruncă o carte în geanta deschisă, unde fuseseră aruncaţi mai devreme bănuţii. Mayei i se păru ciudat acest gest, dar nu avea acum timp să se gândească la altceva, în afară de crime. Avu o tresărire şi nu îşi mai controla mişcările. Se repezi către băiat îi lua geanta şi începu să fugă cât o ţineau picioarele. Cântăreţul rămase puţin surprins de un asemenea gest venit, mai ales din partea unui trup aşa de dulce şi firav. O lăsă să se îndepărteze puţin, apoi îşi lăsă jos chitara şi fugi după ea.
- Poliţia, poliţia, hoaţa, mi-a furat banii!
Doi poliţişti care patrulau, auzind strigătele băiatului, se puseră în fața Mayei şi o prinseră.
- Nemernico, furi banii cerşetorilor?
- Uite cât de bine eşti îmbrăcată, sigur pentru droguri îţi trebuie bani! Cum au ajuns tinerii din ziua de astăzi! Se strânseră în jurul ei 10 persoane care aruncau cu injurii şi blesteme:
- Blestemată să fii! hoaţo!
-Drogato!
Maya îi privea pe fiecare în parte, scanându-le profund privirea, căpătând o expresie de răzvrătită. Cântăreţul se apropie de ea, o privi cu blândeţe şi le zise poliţiştilor:
-Scuzați-mă, am confundat-o, nu ea este cea care mi-a furat geanta. Eliberaţi-o! Pentru Maya nimic din ce se întâmpla în jurul ei nu mai avea logică. Abia acum începea să îi fie frică. Oamenii şi poliţiştii se îndepărtară de cei doi, dar Maya nu observase. Îl privea cu teamă şi curiozitate pe băiatul blond cu plete şi ochii verzi din faţa ei. Nedezlipindu-şi privirea confuză îi înmână geanta uşor, fără să rostească niciun cuvânt. Băiatul o luă, o deschise şi scoase din ea cartea pe care doamna de mai devreme i-o dăruise. O puse în mâinile îngheţate ale Mayei, îi zâmbi şi apoi plecă. Maya nu-şi schimbase poziţia, doar îl privea cum se îndrepta cu paşi mărunţi spre colţul străzii unde îl văzuse prima dată . Se dezmetici când băiatul se îndepărtase mult de ea. Se scutură şi privi cartea din mâinile ei. Sângele îi îngheţă în vene. Pe cartea cu coperta mov stătea scris mare titlul: “101 cuvinte“.
Maya începu să alerge către colţul străzii ţipând:
- Hei, tu, stai!
Băiatul o aştepta în acelaşi loc, strângându-şi calm obiectele.
- Mulţumesc că m-ai scăpat de poliţişti şi iartă-mă, nu ştiu ce a fost în mintea mea.
- Droguri? Maya vru să nege imediat această întrebare, dar dându-şi seama că nu mai avea nicio explicaţie plauzibilă, zise:
- Da, uneori mă împing să fac lucruri necugetate.
- Şi eu am avut o perioadă din asta în viaţa mea, dar am învăţat că lumea e mai frumoasă şi veselă fără ele.
- Da, cred că o să renunţ şi eu… şopti Maya, care în tot timpul conversaţiei privea nedumerită cartea.
- De ce mi-ai dat cartea ?
- Pentru că te va ajuta să scapi de dependenţă. Pe mine m-a ajutat. Vezi tu, doamna care mi-a dat-o, de fapt o cumpără şi mi-o dă în fiecare zi. E puţin nebună, dar cartea e frumoasă. Am acasă 50 de exemplare.
- Dar despre ce e vorba?
- Citeşte-o şi vei afla! Eu mă retrag, ai grijă de tine! Cântăreţul îşi strânsese echipamentul şi plecă din stradă. O ploaie măruntă acoperi din nou oraşul. Maya se întoarse către casă, mintea fiindu-i invadată de multe gânduri.
“ El era perfect. Un cerşetor, care murea peste noapte, cui îi putea lipsi? Trebuia să mă alerge şi să mă jignească, să mă supere şi gata, îl lăsam în pace...“.
Se întâmplă să ne creăm planuri bine gândite şi puse la punct şi să fie răsturnate de un simplu firicel de iarbă. Sau subestimăm persoane în cea mai josnică măsură şi ne dăm seama că ne înşelăm cumplit. Şi când vrem să facem rău unora se poate întâmpla să fim izbiţi de bunătatea lor imensă pe care şi-o revarsă asupra noastră . Un om nu trebuie judecat după haina pe care o poartă. Era deja târziu, soarele apusese. Maya stătea în canapeaua comodă din camera ei privind stelele pe fereastra rotundă. Bea un ceai cald şi se gândea cu regret la crimele pe care o să le săvârşească în această noapte. Îşi aduse aminte de cartea de astăzi pe care o trântise pe birou. O luă şi începu să o răsfoiască. Observă că are 101 pagini, iar pe fiecare pagină se afla un singur cuvânt: “CREDINŢĂ“. Acest cuvânt era scris de 101 ori.
- Ciudată carte, nu o pot înţelege! Şi o lăsă jos pe podea, aşezându-se în pat şi ghemuindu-se în plapuma călduroasă.
Era ora 8 şi Maya nu coborâse din camera ei. Părinţii speriaţi intrară şi o găsiră pe copilă leşinată, cu faţa albă, buzele vinete şi fruntea transpirată.
- Levi, cheamă repede medicul!
Domnul Windson îl sună pe medic şi acesta ajunse cât de repede putu. O consultă pe fată şi îi puse o perfuzie, care o ajută să-şi revină.
-Fata dumneavoastră este epuizată. Este ca şi cum în somn s-ar fi luptat cu o armată de oameni, ceea ce este imposibil, aţi expus-o cumva la efort zilele acestea?
- Nu, domnule doctor, spuse repede doamna Windson. A fost doar la şcoală şi atât!
- Ciudat, înseamnă că are coşmaruri straşnice. Acesta este medicamentul pe care trebuie să-l ia. Mă ţineţi la curent cu tot ce se petrece. Acum să o lasăm să-şi revină.
-Da, domnule doctor, să mergem.
Maya auzise frânturi din această discuţie. Omorâse doisprezece persoane în noaptea ce trecuse, cei doi polițiști și cei zece oameni de pe stradă şi lucrul acesta îi consumase toată energia. Simon aflase de starea proastă de sănătate a Mayei şi se duse să-i facă o vizită. Fata nu-l primi tocmai agreabil. Crimele îi mâncaseră toată dulceaţă şi blândeţea şi îi oferiseră în schimb răutate. Se răsti la el şi la mama ei şi apoi când se ridică din pat, ceru să meargă la o plimbare cu Simon. Agresa toate persoanele pe care le întâlnea şi avea o privire ciudată.
- Maya, linişteşte-te, de ce te comporţi aşa? Mă faci să cred că iubita mea e o scorpie, nu îngeraşul de care m-am îndrăgostit. Maya îşi veni în fire. O dureau cuvintele lui. Îl ruga în sinea ei să nu o supere, să se ferească de răutatea ce zace în ea. Începuse să-i trezească puterea şi o mușca pe interior provocându-i răni adânci. Aştepta să-l sfâşie pe Simon, dar Maya prefera să o chinuie pe ea decât să se atingă de el. Încerca să nu adoarmă în acea noapte. Era înconjurată de căni de cafea şi se apucase să citească orice carte găsea în bibliotecă. Se forţa cumplit. Era deja ora 5 şi Maya nu închisese niciun ochi. Dar aici era taina. Oboseala puse stăpânire pe ea şi cartea îi căzu din mână, iar fata adormi pe patul alb. Se trezi la ora 12 după-amiaza. Părinţii nu îndrăzniseră să-i deranjeze somnul, crezând că în felul acesta tratamentul îşi va face efect.
-Simon, Simon! începu să strige tare coborând scările.
-Ce s-a întâmplat cu Simon, Maya? O întrebă speriată doamna Windson.
-Trebuie să-l sun imediat! Îl apelă pe băiat însă îi răspunse robotul.
- O, nu...
- Dar ce e, Maya, îmi poţi explica şi mie?
- Mamă, Simon a..Telefonul sună. Era Simon.
- Simon, Simon eşti bine?
- Da, Maya, mă simt perfect, tu eşti bine?
-Da, slavă Domnului, vreau să te văd chiar acum!
-Ma îndrept către tine, iubito.
-Deci ce voiai să-mi spui despre Simon, Maya?
- Am avut un vis urât şi îmi făceam griji pentru el, atâta tot.
-Of, tu şi visele tale. Credeam că-şi fac efect pastilele medicului.
-Mama, nu de pastile am eu nevoie, în fine... Se opri, gândindu-se puţin , apoi urcă scările în camera ei. “Trebuie să fie ceva, altfel nu-mi explic. Simon trebuia să fie mort. Ce s-a întâmplat?“
Se învârtea în propriile gânduri, împiedicându-se în negări şi întrebări.
-Adolf răspunde-mi, ştiu că eşti aici şi râzi de mintea mea îngustă. Îmi eşti dator cu o explicaţie.
-Ha, ha, ha! Răcni demonul. Maya, credeam că eşti mai inteligentă.
-Câteodată şi inteligența dispare când este confruntată cu teama.
- Un om are capacităţi mentale, pe care şi le dezvoltă sau nu, în funcţie de cum îşi lucrează gândirea. Dar voi, oamenii, aveţi o mare problemă: nu ştiţi să combinaţi simţurile cu neuronii. Se pot afla multe lucruri despre un obiect numai pipăindu-l sau mirosindu-l, sau observând anumite detalii, dar omul se gândeşte să perceapă numai informaţia pe care cineva o spune. Maya, de ce te îngropi cu oamenii? Cândva tu puteai şi simţi.
- Când trăieşti în lume, te asemeni cu ea. Oamenii valoroşi te învaţă că şi tu poţi ajunge ca ei, iar cei limitaţi îţi distrug visele. Independenţa este cheia succesului de cele mai multe ori, pentru că oferă originalitate. Mă întrebi unde-mi sunt simţirile? Simon le-a anesteziat pe toate.
-Ți-am zis că e periculos să te îndrăgosteşti. Tu nu eşti o fată normală. Nu vei şti niciodată cum se vor termina toate.
- Nu sunt, dar merită să încerc iubirea. E mult mai plăcută în viziunea mea decât în a celorlalţi.
- Pentru că e vorba de simţurile tale dezvoltate. Dar lumea şi-a lăsat amprenta asupra ta, mă mir cum nu începi să te temi că vorbeşti cu un spirit acum.
- Spiritul ar putea să-mi răspundă la întrebare? De ce Simon nu a murit?
- Deci am auzit că îţi este prinţ băiatul. Câtă regalitate pe capul tău!
- Regal? Adolf regal?...nu pot să cred! Simon are sânge regal, Simon e fiu de rege, are trecut valoros, Simon nu poate fi atins de blestem. Am uitat... Dar nici tu nu mi-ai spus!
-Îmi place să mă amuz de minţile limitate.
- Demonul tot din Infern vine, oricât de strălucitor ar fi. Zise asta şi aruncă în fantoma din faţa ei cu cartea pe care o găsi pe pat, “101 cuvinte“, apoi spiritul dispăru lăsând în urmă o ceaţă groasă, care se evaporă încet. Maya ştia acum că Simon îi este alesul, el era singurul pe care nu-l putea ucide. Luă telefonul şi îl sună în clipa următoare:
-Simon, iartă-mă pentru comportamentul meu de astăzi, nu vreau să răcesc legătura dintre noi. Vreau să mă revanşez. Ne întâlnim la cafeneaua de pe bulevardul Bălcescu.
Era fericită. O fericire care poate apărea atunci când afli că iubirea îţi este îngăduită. Când nu mai contează că viaţa se termină azi sau mâine, contează că iubeşti.
Era ora 7 p.m. Maya se îndrepta grăbită, alunecând din când în când pe trotuarul umed. Purta un palton roz pal încheiat cu nasturi argintii până sub gât, care îi evidenţia trăsăturile copilăreşti şi lumina tot în jur într-o zi mohorâtă ca aceea. Simon o aştepta cuminte în cafeneaua luminoasă şi călduroasă, aşezat la o masă rotundă acoperită cu multe ziare. Maya intră, îşi deschise paltonul şi se aşeză la masă. Ochii le sclipeau amândurora. Se sărutară apăsat, apoi rămăseseră tăcuţi privindu-se unul pe altul.
- Mă simt cel mai fericit să am alături o asemenea prinţesă. Ştii, stăteam acasă şi mă gândeam unde ai fost tu până acum şi mi-am dat seama că sunt un infantil. Ştiu că mereu ai aşteptat să ajung la tine, şi acum a venit momentul să ne întâlnim, cel puţin aşa a fost pentru mine. În viaţă se întâmplă multe lucruri care sunt predestinate şi toate apar la momentul potrivit.
- Da, ai dreptate, de mult timp aşteptam un suflet care să mă înţeleagă şi să mă placă aşa cum sunt, sper să nu se termine niciodată povestea asta.
- E o poveste fără început, fără autor şi fără final. E dragostea noastră. Vreau să te am aproape în fiecare secundă. M-am gândit, şi în seara asta nu o să-ţi dau drumul aşa uşor. Am vorbit cu ai tăi şi mi-au aprobat cererea. Râse. Deci hai să ne mişcăm, ceaiurile ne-au încălzit destul pentru a suporta frigul de afară. Se îmbrăcară amândoi şi o zbughiră pe uşa cafenelei, râzând şi vorbind zgomotos.
Se simţeau ca nişte copii. Colindau străzile, jucându-se, râzând şi îmbrăţişându-se la fiecare pas. Atinseseră un grad înalt al fericirii şi sperau la tot mai mult. Simon o strânse de mână şi îi şopti la ureche:" te vreau cât mai aproape, să nu pleci niciodată".
Ajunseră acasă la Simon. O casă mare şi călduroasă, încărcată cu un spirit blând. Ploaia îi ajunsese din urmă şi îi udase până la piele.
-Să vedem ce îţi pot oferi de schimb, micuţo. Îi aruncă în braţe un tricou şi o pereche de pantaloni sport în care intră cu totul. Era atât de caraghioasă şi dulce în acelaşi timp încât Simon nu se abţinu să nu râdă de ea, apoi să o arunce în pat, ciupind-o şi gâdilând-o. Maya încerca din răsputeri să scape din acest chin, dar se ridica şi cădea iarăşi. Simon se opri, îi privi faţa acoperită cu părul ciufulit. Zări printre şuviţe doi ochi mari şi luminoşi care îl priveau speriaţi. O strânse de mijloc şi îşi apropie buzele de faţa ei. Îi mirosi pielea şi părul ce emanau un parfum de fructe. Apoi îi atinse buzele cu ale lui. O strângea tare la piept, sărutând-o. Adormiră îmbrăţişaţi, amândoi purtaţi de vise frumoase.
Se treziră într-o dimineaţă însorită ce dezmorţea mirosul rânced al ierbii plouate şi al pământului ud. Se simţeau împliniţi pentru că se aveau unul pe altul şi nimic nu îi mai putea despărţi... Adolf îi privea de undeva de sus, aruncând nişte spini peste trupurile lor, însă ei nu simţeau durerea, dragostea făcându-i puternici şi tari.
-Stăpâne, Maya nu o să ne mai aducă suflete. A aflat că pe Simon nu-l poate ucide şi nu se va mai stresa să împlinească profeţia, trebuie să-i despărţim şi dacă nu reuşim, va trebui să-l omorâm pe Simon în realitate, dacă în vis nu e permis.
Simon o conduse pe Maya acasă.
- Te rog, rămâi să pregătim micul dejun, din câte vezi sunt singură acasă şi e un chin să mănânc singură.
-As putea să te refuz? Maya se grăbi se cureţe masa de pe terasă în timp ce Simon se apropie de lac, simţind o nevoie ciudată de a-l admira. Fata se duse în bucătărie să aducă farfuriile pe care urmau să mănânce. Deodată porţelanul alb al veselei se sfărâmă pe podea. Maya se opri brusc şi clipi de câteva ori. Adolf intrase în ea. Ieşi afară şi mergea mărunt în spatele lui Simon. Nu era conştientă de ce face. Adolf voia să-l ucidă, aruncându-l în lac. Se apropia de băiat pe furiş, fiind gata să-l îmbrâncească în lac, dar se împiedică de o rădăcină a nucului bătrân ieşită din pământ. Maya căzu pe brânci şi Simon se întoarse speriat. Adolf ieşi din sufletul ei, scrâşnind într-un vânt puternic şi se cufundă în lac.
-Maya, eşti bine?
-Da, dar nu-mi amintesc nimic. Cred că m-am lovit la cap... Simon o purtă pe braţe până în patul ei.
-O să-ţi pregătesc eu micul-dejun, micuţo. Aşa trebuia să fac de la început. Am văzut că nu te-ai descurcat nici cu vesela. Maya aştepta în camera ei, privind pereţii, nu-şi dădea seama de ce se întâmplase. Şi aici era începutul.
VI. Spirite și demoni
Simon aduse pe o tavă două pahare cu suc de portocale şi două croissante. Era, de altfel, tot ce găsise prin bucătărie.
-Mulţumesc, iubitule. E cel mai delicios mic-dejun pe care l-am mâncat, mai ales că e pregătit de tine şi savurat în compania ta.
Dimineaţa se încheie cu vorbe frumoase şi gânduri de viitor. Îşi plănuiseră ca seara să facă o plimbare pe digul barajului din apropiere, pentru a admira apusul. După ce rămase singură, Maya încercă să ordoneze întâmplările de mai devreme. Nu găsea firul evenimentelor şi nu-şi imagina cum de plecase în bucătărie să aducă veselă şi se trezise pe malul lacului căzută. Nu cumva e mâna lacului tata sau a lui Adolf?
- Vezi că eşti deşteaptă? Începi să-ţi foloseşti raţiunea şi simţul. Maya, tu ai promis ceva şi nu te-ai ţinut de promisiune. A venit momentul să plăteşti. Simon e jertfa. O să-l omorâm noi, dar tot prin intermediul tău, aşa cum am încercat azi dimineaţă. Nu mai poţi schimba nimic. Vocea aceasta răsună în capul Mayei provocându-i spasme. Uitase complet de profeţie, iar acum totul se distrugea din nou. Nu se mai putea apropia de Simon. Atinsese fericirea şi acum trebuia să plătească preţul ei scump.
Dragostea e cel mai dulce şi cel mai amar sentiment pe care omul îl încearcă. Întotdeauna te va sui în paradis şi te va coborî în infern. Renunţă fără niciun resentiment! Poţi? Nu poţi, normal că nu ai putea. Cum să arunci sensul vieţii tale, tot ce ai mai sfânt? Să scuipi unde ieri te închinai, să blestemi ce ieri slăveai! De ce iubirea profundă ne este furată de viaţă şi supravieţuiesc doare cele superficiale? Oare zeii ordonă aşa? Oare dragostea adevărată e făcută numai pentru ei? Vrem iubire, vrem o simplă respiraţie şi o singură privire şi suntem dispuşi să renunţăm la tot.
Maya trebuia să se întâlnească cu Simon pentru nu a crea suspiciuni, mai ales după perioada frumoasă pe care o avuseseră. Simon o aştepta în faţa casei în maşină. Maya îl privea de la fereastra camerei ei şi nu ştia ce să facă. Să coboare sau să rămână între pereţii aceia care ar ţine-o prizoniera să nu se atingă de viaţa lui Simon? Avu un moment de ezitare apoi coborî cu paşii mici. Intră în maşină îl sărută pe obraz şi maşina porni. Privea cum pe lângă ea trecea umbra copacilor şi a caselor, în drumul maşinii pe şoseaua prăfuită.
-Maya, te simţi bine?
-Da...
-Uite-te la mine! Maya îşi întoarse privirea către el, dar nu îl putu privi prea mult timp. Ochii i se înlăcrimară.
- Tu plângi? Niciun răspuns.
-Maya, ai păţit ceva?
- Opreşte aici. E frumos peisajul. Băiatul puse o frână bruscă. Maşina se opri şi fata deschise uşa şi se sui în fugă pe digul barajului. Se uită la apă, înecându-se în apă. Simon o urmă, încercând disperat să afle ce se întâmplă.
- Maya, de ce mă eviţi?
- Tu nu înţelegi! Te rog, uită-mă, e spre binele tău!
- Ce se presupune că ar trebui să înţeleg?
- Faptul că eu te iubesc, Simon, şi această iubire te-ar putea omorî!
- Da, ştiu asta, aş putea muri pentru tine în orice minut, eşti mai importantă decât orice.
- Simon, te rog, nu mai continua, trebuie să oprim greşeala asta aici. Zise asta şi începu să alerge pe digul abrupt împiedicându-se în bălării. Sufla un vânt puternic şi apa se zbătea voind parcă să-i înghită pe cei doi. Simon fugi după ea şi o prinse de mână. O ţinea strâns în timp ce fata încerca să scape.
- Cum adică o greşeală? Asta a însemnat tot ce a fost între noi pentru tine, o greşeală? Maya, explică-mi odată ce se întâmplă!
- Simon, lasă-mă, nu vreau să-ţi pierzi sufletul din cauza mea! La pronunţarea acestor cuvinte Adolf intră în ea. Ochii i se înroşiră, iar corpul căpătă o forţă imensă ce încerca să îl arunce pe Simon în apă. Maya ducea o luptă interioară cu spiritul, revenind la normal câteva secunde, apoi pierzând controlul trupului din nou.
- Maya, Maya, ce vrei să faci? Simon ţipa şi încerca din răsputeri să nu alunece pe placa umedă şi lunecoasă fiind împins puternic de spirit. Maya îşi adună toate puterile şi reuşi să domine cu câteva secunde mai mult spiritul, timp în care coborî de pe dig şi fugi în lanul de grâu:
- Simon, fugi de mine, nu mă pot controla, nu sun... şi Adolf iar o luă în stăpânire. Acum se îndrepta spre băiatul rămas pe dig, care dându-şi seama că ceva se petrece şi ascultând vorbele Mayei, fugi în lan, pierzându-i-se urma.
Maya căzu la pământ, fiind eliberată şi adunându-şi toate forţele încercă să se întoarcă acasă înainte să se înnopteze complet. Se târa printre firele ţepoase, care îi pătrundeau în piele, încurcându-şi picioarele în cioturile şi gropile luncii.
Ştia că acum e momentul în care trebuia să renunţe la tot ce iubeşte. Cum te-ai simţi? Cumplit. Să dărâmi de una singură ceea ce ai zidit cu atâta râvnă şi dăruire, doar pentru a-i proteja pe alţii, iar ei să nu ştie ce se petrece în sufletul tău. Încerci să faci ce este bine, dar sfârşeşti prin a părea demonul din lume. Oare câte lacrimi îţi sfâşie obrazul şi câte cuţite îţi sfârteca inimă fără ca niciunul dintre muritori să vadă, ca apoi să condamne şi să critice ciudăţia din tine. Viaţa nu e întotdeauna cum îţi doreşti. O să te surprindă şi o să-ţi demonstreze că orice e posibil. Orice. Îi era teamă că între ei s-a terminat tot.
Este sfârşit de lună decembrie. A trecut destul timp de la aceste întâmplări. Maya s-a cufundat în depresie, aducând câteva suflete lacului, suflete ale unor oameni necunoscuţi, dar care pe ea o deranjau. De Simon nu se mai ştia nimic. Fugise atunci în lanul de grâu şi dispăruse de tot din viaţa Mayei. Se auzeau zvonuri că s-ar fi mutat în alt oraş sau în altă ţară.
Mirosul sărbătorilor începeau să o mai scoată puţin pe Maya din carapacea ei tristă, Crăciunul, prin spiritul lui, îi aducea un strop de speranţă. Casa era împodobită armonios, se simţea miros de brad proaspăt şi de cozonaci. Era timpul deschiderii cadourilor. Maya se apropia timidă de cutiile cu ambalaj lucios pe care era scris numele ei. Le deschise. Unul de la mama, unul de la tata şi unul anonim. Nu se îndura să-l deschidă. Îl luă şi se retrase în camera ei sub pretext că este obosită. Îl aşeză pe pat şi se apropie de fereastră, privind zăpada fină şi strălucitoare. Privea lacul şi nucul. Păreau atât de blânde sub plapuma albă de nea. “Cum este posibil ca atâta rău să poată fi ascuns sub un înveliş atât de frumos?“ Viaţa e înşelătoare la orice pas.
Privea cadoul şi nu ştia dacă vrea să-l deschidă sau nu. Îi rupse fundiţa roşie şi desfăcu capacul. Era o ceaşcă de ceai având desenaţi pe ea doi trandafiri. O ridică. Era frumoasă. Îi plăcea. Zări lângă un bileţel. “Îmi e dor de tine. Un dor ce muşcă din carne şi-mi bea sângele. Te strigă pe tine. Corpul meu te vrea chiar dacă mintea îmi spune altceva... Spuneţi-mi despre dansa tot răul din lume, de vreţi să-nebunesc, că-i heteră, că-i monstru, că-i satan... o iubesc.“
-Simon... lacrimi îi pictau obrazul. Dacă ai ştii cât te doresc şi eu. Cum am realizat cât te iubeam după ce te-am pierdut. Şi după ce ai văzut monstrul din mine, tot mă iubeşti... Se auzi soneria. Uşa se deschise şi Maya deosebi o voce cunoscută. Apoi nişte paşi apăsaţi cutremurau treptele şi fiinţa Mayei. Uşa se deschise şi în pragul ei se zări chipeş Simon. Mayei începu să-i tremure bărbia, apoi izbucni în plâns şi sări în braţele băiatului.
-Regina mea, nu pot trăi fără tine, oricât de mult aş încerca. Iartă-mă că ţi-am lipsit. M-au frământat cele petrecute în tot timpul în care am stat departe de tine. Sunt aici să te ajut să treci peste orice, atât timp cât vei fi sinceră.
- Eşti atât de bun... Îl îmbrăţişă şi nu mai voia să-l lase să plece niciodată.
După masa festivă de Crăciun copiii se retraseră în camera Mayei.
-Crezi că eşti pregătit să-ţi dezvălui partea paranormală din viaţa mea?
-Mai mult ca oricând!
-Bine...S-a întâmplat să fac un pact cu lacul acesta... lacul din faţa casei mele. Eu întotdeauna am fost o fire emotivă şi nu mă puteam apăra în faţa celorlalţi, însă mă dureau atât de tare asupririle la care eram supusă. Într-o noapte, am visat lacul şi unul dintre cele mai puternice spirite ale lui, Adolf, care îmi spuneau că dacă fac un pact cu ei, mă vor ajuta să mă răzbun pe toţi cei care mă vor supăra. Eram atât de disperată încât am acceptat. Am aflat că ei aveau nevoie de cât mai multe suflete pentru a împlini o profeţie. Mi-au cerut 100. În fiecare seară omorâm persoanele care ziua mă supărau şi încă o mai fac. Apoi mi-am dat seama cât este de periculos. Pentru orice vorbă aiurea care mi-a fost adresată o persoană murea. Eu o omorâm, în vis. Îmi e groază de mine să-ţi spun în ce chinuri cumplite săvârşeam crimele, iar apoi mă trezeam epuizată. Când te-am cunoscut pe tine, totul s-a schimbat. Îmi era teamă la fiecare pas să nu zici ceva greşit pentru a nu te pierde. Dar nu puteam să fac asta. Tu ai sânge regal şi nu te puteam omorî, lacul nu poate înghiţi persoane cu trecut valoros. Când am aflat, am încetat să mai aduc suflete lacului şi m-am dăruit complet ţie. Dar lor nu le-a convenit. Aşa că Adolf încerca să te omoare prin mine. Mă posedă...cum s-a întâmplat şi la baraj... Simon tăcea şi o ascultă uimit...
-Deci eu sunt ţinta lor? Maya îţi jur că te voi ajuta să treci peste tot... îţi jur. Dă-mi timp să mă gândesc la un plan şi o să te scot din acest coşmar.
-Iti apreciez intenţia, dar nu cred că e posibil... trebuie să respect pactul... să le aduc sufletele. Mai am 40...
-Nu, nu vei mai face asta! Maya, tu nu eşti o criminală! Tu ai suflet de înger!
-Aveam. Acum sunt una de-a lor.
-Nu vei mai fi! Te asigur! Maya se despărţi de Simon cu multă durere în suflet, ştiind că îl va mai vedea peste o lună, pentru că acum băiatul locuia în alt oraş. În timpul acesta Maya nu mai fusese deranjată de spirite şi nici nu mai ucisese suflete. Îl aştepta în taină pe Simon pentru a o salva din negrul destin.
Îi trimise o scrisoare la o săptămână după vizita făcută în care îi scria că a obosit căutând o soluţie şi că nu îl mai interesează persoana ei. Se împăcase cu Judie şi era fericit alături de ea. Maya, care tocmai savura ceai de tei în ceaşca primită de la Simon, o aruncă pe jos, spărgându-se în 101 .părticele. Deodată asupra ei se năpustiseră mii de spirite şi demoni care voiau să-i fure sufletul. Ea îi chemase. Simţea că nu mai are de ce să trăiască în lumea aceasta urâtă fără o dragoste împlinită. Cerul se întunecase şi deasupra norilor toată lumea zărea pete negre care se apropiau tot mai mult de pământ, scoţând sunete asurzitoare. Era panică în oraş. Oraşul liniştit de altă dată devenise tinta atacului unor demoni. Maya îşi aştepta suferinţa resemnată, cerşindu-şi moartea. Adolf se înfăţişă înaintea fetei,mândru că va lua sufletul reginei infernului el însăşi.
- Dă-mi mâna, de astăzi în sfârşit...
- Toracis, pietis, micotis! Toate spiritele pieriră în negura asfinţitului. Simon reuşise. Îşi crease un plan, pe care nici măcar Mayei nu îl împărtăşise. Studiase multe cărţi despre spirite şi aflase vraja care îi distrugea în doar 3 cuvinte.
Era o poză frumoasă de sfârşit, o familie îmbrăţişată, scăpată de blestemul unui lac, un cuplu fericit, râsete, săruturi şi veselie.
- Simon, dar ce e cu Judie?
- Şhhhh...şi o sărută.
Epilog
Locul viselor neîmplinite, 07 noiembrie 2011
Amicule,
Astăzi te-am văzut râzând. Ciudat! Spre deosebire de celelalte dăți, când, un simplu zâmbet în colțul buzelor tale catifelate devenea un pumnal ascuțit în praf de diamant, ce-mi străpungea inima, astăzi zâmbeam și eu. Brusc, din mintea mea dispărea acea gelozie naivă, cum că tu ești fericit, iar eu port povara dragostei neîmpărtășite, ce pe fiecare zi se îngreuna cu un strop de indiferență.
Aveam o stare stranie...Îndrăzneam...Îndrăzneam să mă iubesc pe mine! Mâinile mele au smuls din galeria cerului perdeaua aceea întunecată prin care eu priveam viața. Mototolind-o și arzând-o în flăcări imense am reușit să împrăștii cenușa în fiecare moment deosebit al vieții mele. Nu aveai idee cât de strălucitoare îmi păreau clipele de fericire pe lângă cărbunii arși în zbuciumul infernal al pașilor tăi, care, cu sau fără voie, m-au ocolit dintotdeauna.
Așa am descoperit cât de frumoasă este viața mea, cât de mult îți iubesc acel zâmbet nevinovat, care, prin comparație cu al meu, tinde să devină minuscul.
Ți-am privit ochii, în care altădată regăseam chinurile iadului. Templul destinului meu se dărâma cu fiecare privire a ta, iar eu, neputincioasă, încercam să-mi reconstruiesc măcar o căsuță din acele ruine, pentru a-mi realiza un echilibru cât de mic între starea mea interioară și exterior, dar sub fiecare cărămidă găseam câte o întrebare fără răspuns și totul se spulbera.
Dar...astăzi este diferit...astăzi mă trezesc dintr-un coșmar, unde tu îmi ești amic, nu mai ești zeul inimii mele. Nu ai idee cât de minunat este acest vis...
Păcat că este doar un vis, iar inima mea trezindu-se, se apleacă iar la picioarele tale... Oare când îmi vei reda libertatea? Când aripile mele vor prinde contur? Când se va îndeplini acest vis "amicule"? Poate niciodată...sau poate chiar de mâine...
Scris în zbucium, Maya
Scrisoarea de mai sus a fost găsită într-un sertar din camera Mayei. Este ciudat faptul că data este 7 noiembrie, având în vedere faptul că pe Simon l-a întâlnit pe 18 noiembrie. Oare pentru cine era această scrisoare?
Ce s-a întâmplat cu Maya? Nimeni nu poate răspunde cert la această întrebare. A dispărut pur și simplu. Unii spun că s-a aruncat în lacul de lângă casă, alții că a fugit în pădure, a adormit și nu a mai fost găsită. Nu se știe unde este Maya, dar toată lumea a aflat de puterea ei. Poate acest lucru a făcut-o să dispară. Ea era puternică cât timp acest dar era păstrat secret.
Simon s-a împăcat cu Judie, pentru că simțea nevoia de puțină afecțiune, însă nu a putut rezista lângă o fată atât de pretențioasă și încrezută, după ce se obișnuise cu melancolica de Maya. A omorât-o într-o dimineață de februarie și a fost închis pe viață.
Soții Windson și-au plătit datoriile cu banii de pe urma dispariției fiicei lor și au vândut casa mutându-se într-un apartament în centrul orașului. Au suferit o vreme după fiica lor, apoi au adoptat doi copilași de la casa de copii, o fată și un băiat pe care i-au numit Maya și Simon în cinstea celor dragi pe care i-au avut.
În casa de lângă lac s-a mutat cântărețul cerșetor pe care Maya a încercat să-l ucidă. Nu se știe de unde a avut bani să o cumpere. Cartea cu copertă mov "101 de cuvinte" o găsi sub umbra nucului bătrân de lângă lac. Era deschisă la pagina 7. O închise zâmbind și o aruncă în lac. Câteodată mai primea vizite de la bătrâna elegantă cu palton gri și pălărie neagră cu pene roșii. Discutau bând un ceai cald pe terasa cu privire spre lac. Nu știu ce discutau.
Luna a rămas la casă în grija cântărețului. Se înțelegeau destul de bine. A născut șapte pisoi negri, pe care i-a aruncat în lac.
Niciodată nu am descris un coșmar de al Mayei. Cred că e momentul.
" Era o grădină așa de frumoasă. Plină de trandafiri, mulți trandafiri roșii. Întotdeauna mi-am dorit o grădină cu trandafiri. Îi adoram. Mă jucam printre ei, le adulmecam mirosul, le aruncam petalele în vânt. Adolf îmi culegea mereu un buchet cu 100 de trandafiri. Îmi zicea că al 101-lea sunt eu. Era așa drăguț. Deodată un om venea și începea să mi-i taie cu un cuțit, timp în care îmi reproșa cât sunt de tocilară sau urâtă sau proastă sau drogată, și mi-i tăia fir cu fir. Grădina se ofilea încet încet și rămâneau doar spinii lor. Atunci simțeam o nebunie cruntă. Îi luam cuțitul din mână și începeam să i-l înfing în tot corpul, mai ales în inimă. Sângele sărea peste tot, mai ales pe față și în ochi. Omul țipa, se zbătea și îmi cerea iertare. Atunci simțeam o satisfacție deplină. Grădina înflorea din nou și eu îmi puteam iubi trandafirii."- Așa mi-a povestit.
Simon stătea întins pe banca ruginită de fier. Mirosul de șobolani îi provoca o scârbă deplină. Îi era frig. Era o noapte de ianuarie, cu temperaturi de -20 grade Celsius. Se afla între patru pereți reci care făceau și mai insuportabilă temperatura. Se gândea la Maya, la prima zi când i-a zărit ochii în laboratorul de biologie și ea îi spusese că adoră trandafirii. Da, își dădu o palmă peste cap. Uitase complet. Niciodată nu-i dăruise trandafiri cât timp au fost împreună. Apoi se gândi la toate momentele frumoase petrecute, evitându-le pe cele urâte. Începu să simtă o căldură puternică în corp și în fața lui apăru Maya.
- Maya, iubito ce dor îmi era de tine!
- Am venit să te iau, Simon. Să mergem amândoi. Te voi duce într-un loc frumos unde vom trăi fericiți împreună pentru totdeauna.
-Mă ajuți să evadez?
- Da, hai vino, dă-mi mâna! Simon o luă de mână și deodată se trezi într-o grădină de trandafiri. Îți place? Asta va fi casa noastră! Va fi visul din care nu ne vom mai trezi! Lumea care ne va găzdui toate dorințele..
- Te iubesc, Maya, iubesc, iubesc... Simon îi cuprinse mijlocul și o sărută profund. Apoi să rostogoliră pe iarba moale dintre florile frumos parfumate.
- Cum de am ajuns aici, iubito?
- Am avut CREDINȚĂ!
.jpg)
